Dilema

Mergea pe un început de potecă – asta pentru că avusese curajul să urce un abrut în pădure, o ruptură de teren pe care  ar fi ocolit-o în mod normal.  Cumva previzibil, odată prăpastia aia depăşită, găsise o potecă ce părea umblată, deşi naiba ştie încotro ducea. Busola continua să arate de toate, însă măcar mergea pe o potecă.

Se gândi că are noroc. În fine, o să meargă pe potecă până dă de altceva, de ceva –  vorba aia, scopul nu mai era o aşa de mare necesitate din moment ce avea toate motivele să se bucure de simplul fapt că avea o poteca sub tălpi. În fond, orice potecă leagă două puncte între ele şi oricât de mult ar dura, ajungi la unul dintre acestea.

Filozofia de conjunctură îi fu întreruptă de o bifurcaţie a potecii. Nah, în mijlocul lui nicăieri, poteca aia se despărţea în altă două poteci, ce păreau la fel de umblate sau neumblate, oricum le-ai fi luat. Nu era nicio diferenţă între cele două poteci. Una ducea la stânga, una la dreapta. Se gândi că aia spre dreapta continua pe lângă abruptul ce tocmai îl trecuse şi previzibil, l-ar fi scos… unde naiba să îl ducă? Ailaltă potecă se înfunda în pădure, însă se ghicea un nou urcuş.

Parcă fusese mai uşor să se decidă dacă să continue sau să se oprească, chit că nu avea nici busolă şi nici potecă. Acum, iete, avea două poteci şi ezita. Pentru prima dată, se opri şi se aşeză, gândindu-se că totuşi, acum avea de ales.

La stânga sau la dreapta?

 

Semnul

Azi, 31 decembrie, la ora 08:43, am văzut Semnul. Semnul că ghinionul şi karma negativă din 2011 s-au rupt.

A fost simplu: după obişnuita alergare prin Herăstrău, în maşină, mi-am scos ochelarii să îi şterg – de abureală. Manevră banală, pe care o fac la fel din 1978 încoace.

Numai că de data asta, în clipa în care am pus şerveţelul pe lentilă, ochelarii s-au rupt pur şi simplu, fix la mijloc, acolo unde-i propteşti pe nas. Nu am tras de ei, nu i-am forţat, pur şi simplu s-au rupt.

Tehnic vorbind, ebonita aia sau ce naiba e, îmbătrânise şi a cedat la trecerea bruscă de la frig la cald.

Da’ na, sceptic din fire, mai cad din când în când în superstiţii. Am văzut Semnul – să spunem.

Plus că mi-am tras şi eu listă de rezoluţii. Acum ştiu ce vreau. Şi am primit şi Semnul.

Friendly Fire

Friendly Fire e atunci când te trezeşti împuşcat de ai tăi – în război, conflict armat, încăierare etc. E ca o glumă proastă – înseamnă că un idiot din spate a tras aiurea şi a reuşit ce n-au reuşit cei de “dincolo” care, culmea, taman asta încearcă.

Friendly fire ăsta a provocat multe victime în războaiele de până acum.

De aceea, soldaţii veterani ajung să se ferească inclusiv de cei din spatele lor. Camarazii îţi stau alături, nu în spate, nu în faţă.

Asta-i teoria. Practica te poate ucide.

Arta războiului

La televizor, mii de activişti de partid din Coreea Comunistă, zisă “de Nord”, se întrec în jelitul public al lui Kim Jong Il. Totul filmat cum se cuvine. Ce naiba, capitaliştii ăia în putrefacţie trebuie să vadă poporul îndurerat de dispariţia marelui lider… ucis probabil de vreo indigestie cu homari…

Sunt rău, ştiu. Refulez acum, actualitatea îmi e invadată de scene obscene, jurnaleţii născuţi ieri postează filme despre infailibila armată nord-coreeană şi dau titluri de spaimă despre starea de alarmă şi alte prostii. Dragi tovarăşi, ce vedeţi voi e coregrafie şi necesită pregătiri şi repetiţii. Sâc!

Că tot retrăiesc zilele astea momentele tragicomice din “dec 1989″, pe când serveam patria în palton verzui, ţin să precizez că şi în UM02374 existau câţiva duri care rupeau scândura de 3 ţoli cu muchea palmei. Asta nu i-a împiedicat să se împuşte între ei atunci când turma neinstruită a primit kalaşnicoave … ca să apere Revoluţia.

Revenind: totul e circ ieftin. Kim e mort demult, abia acum s-a aflat pentru că abia acum au terminat chinejii manevrele alea despre care jurnaleţii scriau inocent luna trecuta – pentru exemplu, caută pe goagle “manevre china 2011″. Care e legătura dintre Kim cel mort şi chinezii manevrieri, asta sper să n-o aflăm de la bolentinele de ştiri…

Asta pentru că tot un chinez, Sun Tzu, a scris acu’ 3000 de ani Arta Războiului.

 

vineri

Freedom is just another word for “nothing left to lose”.

And it comes either in small bits or at the end.

 

Taxi Pelicanul – ucigaşi în libertate

Astazi era să rămân fără familie din cauza unui taximetrist de la Pelican, care vorbea la telefon în timp ce a pornit, încercând să-mi lovească soţia şi copilul.

De ce?

Pentru că aşa sunt ţiganii, răi şi ucigaşi.

Piaţa Chibrit, ora 09:07, renault clio obosit.

 

Pelicanul, adunătură de ţigani hoţi, MURIŢI!

M.I.L.F

Media Influencers I’d Like to Follow

LE: că tot m-a întrebat o puştoaică “băi Eugene, tu ştii ce-i aia milf?”

Ochelărică

Copii urlau în jurul lui “Ochelăricăăăăăă” şi îl ciupeau din spate, cu răutate. Se zbătea să îi lovească, însă se fereau şi cum se întorcea spre unul, altul îl lovea pe la spate. La un moment dat, reuşi să fugă din cercul de ură şi bătaie de joc. Toţi îl priveau ca pe ciudatul străzii, cu ochelarii lui de vedere. Şi-ar fi dorit un prieten la fel ca el, însă era singurul care purta ochelari.

Se întâlni cu alt băiat, care nu luase parte la mizeria de dinainte. Se salutară de departe – el suspicios, celălalt prietenos. Se apropiară unul de altul. Celălalt îl întrebă care era treaba, deşi era evident – cu ăia urlând de departe. Era cât se poate de prietenos. Se apropiară şi mai mult. Poate cine ştie, poate chiar puteau fi prieteni, să aibă şi el pe cineva care să nu-i urle în faţă cuvântul ăla oribil.

Brusc, celălalt făcu un pas înainte şi îi smulse ochelarii, apoi se răsuci pe călcâie şi fugii spre gaşca de golani, urlând “unşpeeee zerooooo, avem aragaz cu patruuuuuu ochi!”

Rămas fără ochelari, nu mai vedea aproape nimic. Cum să vezi fără ochelari, cum să discerni prietenii de duşmani? Se blestemă în sine pentru credulitate şi porni cu capul în pământ, jurându-şi să nu mai lase pe nimeni niciodată să îl păcălească cu falsa prietenie. Se gândea că mai bine-i ştie pe toţi duşmani, îi fereşte de departe, căci falşii prieteni întotdeauna îţi vor face mult mai rău.

Busola

Privi încurcat busola. Acul se rotea de nebun în toate direcţiile. Nu mai arăta ce trebuia să arate.
Cu toate astea, continuă în aceeaşi direcţie, deşi nu era sigur că e o direcţie bună. La dracu’, ce mai e sigur în zilele astea?

Mai merse un pic, apoi se opri obosit. Privi busola mai mult ca să-şi confirme că o cară degeaba. Păi da, o căra degeaba, se învârtea acul ăla ca naiba, însă tot nu se îndură să o arunce. Să-şi piardă busola… parcă nu se făcea.

Începuse pe o potecă lină, cu o privelişte frumoasă, acum intrase în pădure şi drumul suia cam pieptiş. Ca un făcut, poteca dispăruse undeva în urmă, pe când încă îşi închipuia că are o busolă funcţională. Acum, nici măcar nu mai vedea pe unde merge. Era ceaţă, busola îl trădase, îi arăta cai verzi pe pereţi şi asta nu reuşea să înţeleagă: ce naiba de forţă era acolo de-i zăpăcise busola în halul ăsta…

Puse busola de acum inutilă la loc în buzunar şi porni mai departe. Pas după pas, reintră în ritm, golindu-şi mintea de orice altceva în afară de determinarea de a continua. Mergea cumva în virtutea inerţiei, ştiind că dacă se opreşte, atunci vine sfârşitul.

Listă scurtă

Aşa da: http://www.youtube.com/watch?v=VNXGcy-A1eQ&feature=related

Trei puncte. Îhâm…

Viral cu efect neaşteptat

Pe iutub circulă un film despre care presa a început deja să scrie, cu lucidă prostie, că e un viral anti moldoveni.

Bine.

Viralul e aici şi recomand freeze la minutul 0’59”. Cască bine ochii şi compară punga pe care o ţine gogu’ ăla în mână cu imaginea asta.

Boromir. Viralul anului.

 

Sacii de ciment

Sacul era greu. Ciment. Cin’jdă de chile în cap. Mergea cât putea de repede, că mai erau de cărat încă pe atâtea câte cărase deja şi ziua începea să se treacă. Nu se mai gândea la nimic, toată concentrarea era pe sacul din spinare şi pe combinaţiile posibile de muşchi+coloană+tendoane, să nu facă naibii vreo mişcare greşită şi să:

1. scape sacul, care ar fi explodat într-un fum de ciment înnecăcios;

2. scrântească vreun picior sau, şi mai rău, şalele.

Lăsă sacul în grămada de dincolo şi se întoarse agale spre grămada de mutat. Brusc, i se păru că grămada nu că se micea, dar parcă se mărise.

- ‘tu-ţi cimentu’ mă-tii, mormăii înciudat.

Luă încă un sac. Se ridică de pe vine cu transpiraţia picurându-i cenuşie, de la praful perfid care plutea în aer. Atunci îl trecu oboseala, ca un val.

- Ce dracu’, în ăsta au pus mai mult ciment? se întrebă obosit.

Sacii parcă fugeau de-ai naibii înapoi, să aibă el ce căra în vecii vecilor, ca într-un coşmar sisifian. Clipii înlăcrimat de la praful de ciment, scuipă şi oftă adânc. Atunci îi veni o idee.

Ajunse la grămada de dincolo, lăsă sacul peste celelalte, se aşeză şi-şi aprinse o ţigare. Apoi, se întinse pe jos. Dintr-o dată, începură să-l doară toate. Era o durere ca o sfârşeală. Simţea sacii de parcă i se adunaseră toţi în cârcă şi jucau tontoroiul.

- Bă – se auzi strigat – ce faci, dormi? Sacii ăia crezi că se mută singuri? Treci la cărat!

Auzi paşi grăbiţi şi o umbră îi acoperi soarele. Se simţea nerăbdarea celuilalt. Era parfumat, băi, îţi dai seama, neneu cu mâinile curate, nemuncite. Dădea ordine.

Fără să deschidă ochii, spuse plat:

- Cre’că mi s-a rupt ceva. Nu mai pot.

Cum procedăm cu câinii şi stăpânii lor tâmpiţi

Alerg prin Herăstrău. E şapte fără un pic. Din întuneric se desprind două siluete: javră plus umanoid. Javra aleargă fără lesă, fără botniţă, deci umanoidul încalcă LEGEA.

Javra are curiozităţi şi vine drept spre mine, cu urechile ciulite, coada băţ. Când ajunge la două lungimi de jigodie, bag mână în buzunar şi apăs butonul Sunetului lui Dumnezo. Javra schelălăie şi fuge. Umanoidul strigă ceva. Nu răspund, nu mă opresc, nu mă interesează ce are de zis. Nu risc. Dacă mă muşcă de vreo jigodie, voi ajunge să petrec multe ore strâmbându-mă de durere la vaccinurile antirabice, iar firma la care lucrez sigur nu va fi încântată.

Tot Herăstrău, numai că după amiaza, alergare cu Prinţesa moştenitoare (o ard şi eu monarhipster, nu?). Doi dulapi cu jigodiile de rigoare, ditamai balaurii flocoşi, vin spre noi. Javrele au curiozităţi. Din nou, Sunetul lui Dumnezo, activat în nasul jigodiilor, rezolvă situaţia. Dulapii se uită urât la mine, în timp ce balaurii fug chelălăind. Le zâmbesc dulce, în timp ce fii-mea mă întreabă cu glăsciorul ei ca un ţignal “tati, ăia vroiau să ne muşte?”

Ce vreau să spun: nu cred în replicile retarzilor cu câini gen: “domnu’, nu muşcă”. Nici nu vreau să verific. Ori îţi ţii javra în lesă, cel puţin, ori apăs butonul magic dacă patrupedul ajunge la mai puţin de cinci metri de mine. Iar atunci când sunt cu fii-mea, am şi câteva baterii vechi la îndemână, să nu stau să scobesc prin iarbă după pietre.

Nu, nu glumesc.

Oficial, ateu.

Am declarat că sunt ateu din simplul motiv că sper ca astfel biserica ortodoxă îşi va vedea diminuat numărul de enoriaşi pe hârtie şi, implicit, toxica influenţă pe care o are asupra poporului.

Şi cu asta, recensământul a trecut. Nimic de semnalat. Oamenii care vin prin case cu formularele nu au nicio vină că întrebările denotă confuzie mentală cu complicaţii de ce doar femeile trebuie să declare vârsta la care s-au măritat? Adică voi speraţi că ţiganii o să dea pe bune?

Oficial sunt ateu. Intim, mi-e silă de popii slinoşi şi hrăpăreţi, care te jupoaie la nuntă, la botez, la înmormântare, sta-le-ar în gât!

Atunci când m-am căsătorit, mi-am făcut cruce invers (precum catolicii şi cu cele trei degete desfacute) şi popa orty s-a înnecat… a oprit slujba şi m-a întrebat dacă sunt sigur că sunt ortodox. I-am răspuns “ce contează părinte, sunt creştin”.

PS: sunt ortodox,desigur, dar chiar contează?

Renault cu un pisoi-putere

Astăzi dimineaţă, la 6 şi un pic, când să mă urc în maşină să merg în Herăstrău la exorcizarea fizică obişnuită de după cinci zile de birou, am salvat o viaţă.

Ca niciodată, înainte să pornesc motorul, am deschis capota motorului, să curăţ cele 3,2 frunze care erau la aeratoarele de sub ştergătoare. Mdeh, fiecare cu mania lui…

Ţicneala mea – salvarea pisoiului care stătea ghem pe chiulasa motorului, fix sub capotă, la adăpost de vântul de afară. Ne-am uitat ca proştii unul la altul preţ de 3 secunde, după care l-am luat binişor de acolo şi l-am pus pe jos, printre mârâieli ostile şi vreo două gheruţe de control. Evident, Motănel a zbughit-o fix sub maşină, urcând înapoi în motor pe undeva între roata din dreapta şi scut. Aviz purtătorilor de Megane III: compartimentul motorului este perfect pentru plimbări pisiceşti.

L-am convins să se care din motorul MEU folosind aparatul cu ultrasunete. M-am aplecat să verific: Motănel mă privea furios de sub maşina vecină. Mă întreb: Mitsu-urile au compartimentul motorului la fel de “cat-friendly”?

UPC iubeşte regulile mai mult decât pe clienţi

Ca să schimbi modemul ăla de prins programe TV pe cablu, trebuie să semnezi o hârtie specială, şi asta nu o poate face decât titularul contractului.

Nu nevasta, deşi vine cu contractul. Nu, doar titularul. Nu, nu folosim numărul de telefon din baza de date, nu verificăm nimic. Regula e simplă: Ein Klient, Ein Regulirăn.

Şi dacă titularul este al naibii de ocupat, ce facem, plătim contract degeaba? Sau facem contract cu alţii, cărora le merg aparatele?

Da, la UPC Titulescu se respectă regulile până în pânzele albe. Şi pe chestia asta, eu plătesc degeaba la UPC un serviciu pe care nu îl pot folosi. Curat murdar…

 

Edit 22 oct 2011: Povestea are şi un final, fericit, ca la americani. Într-o sâmbătă, am mers la UPC de pe bd. Titulescu (Buc.), unde o domniţă deosebit de amabilă m-a ajutat cu schimbatul boxului, prelungirea de contract şi la final, şi-a cerut scuze în numele firmei pentru colegul prost crescut. Am convenit că individul putea spune ce avea de spus, fără să fie mitocan.

Acesta a fost un excelent exemplu despre cum se poate duce naibii ditamai campania de imagine şi promovare de produse, despre cum se pot duce pe gârlă eforturi ale managementului şi munca de luni de zile a unei întregi companii din cauza unui puţoi prost-crescut. Sper să-l fi dat afară…

Abrambureasa e brambura de tot

Bun, o mulţime de plozi nu au intrat la facultate din cauză că:

1. nu-i duce capul, deci nu au ce căuta la fabrica de diplome;

2. nu au învăţat, deci…

În loc să încerce să vadă unde este problema şi ce naiba nu merge cum trebuie, trepăduşii politici din PSD au scos una tare de tot: admitere la facultate fără diplomă de Bacalaureat. Pentru că, nu-i aşa, Funeriu e un nenorocit care vrea să nenorocească o generaţie întreagă, pe care noi, Abrambureasa ministereasa Andronescu şi Micul Futilescu, şef-su de partid, vrem să o salvăm exact cu a salvat Iliescu ţara de bandiţii de afacerişti: NU NE VINDEM ŢARA.

Pe acelaşi calapod pervers, madam Andronescu a inventat o tâmpenie cât sediul ăla de fiţe al PSD de pe Kiseleff. Unde, dacă vă mai amintiţi, ăla micu’ a lui Năstase, Victoraş Ponta, a instituit regula de un patetism exemplar că niciunul dintre politrucii pesedişti să nu mai vină la partid cu maşina care să tragă la scară, ci să meargă pe jos. Mare spanac!

Acum, madam Andronescu şi Futilescu încearcă o o măgărie specific pesedistă: reconfigurează realitatea aşa încât să arate cum trebuie. În ritmul şi stilul ăsta, dacă Abramburica ajunge iarăşi ministreasă la educaţie, poate o înscriu pe fii-mea la facultate înainte să intre în clasa întâi.

PS: Ia uite aici murdăreala politică!

Interviul SEO

Un interviu interesant, în Wall-Street.ro, semnat de maestrul Alex Goagă, mă face să mă gândesc la cât de minunat este internetul şi ce inovaţii permite.

Una dintre aceste inovaţii este interviul SEO. Adică dai interviu şi în răspunsuri menţionezi şi concurenţa, iar atunci când publicaţia pune interviul live, Goagle te găseşte şi când i se cere să caute numele concurentului. Iete exemplu de interviu SEO la dl. Inaki Berroeta, CEO Vodafone Romania:

“Prefer ca aceste calcule sa ramana la mine. Pot spune ca Orange Romania, concurentii nostri, investesc 120.000 euro/magazin. Eu nu vreau ca magazinele noastre sa fie cele mai bune din telecom, ci vreau sa poata fi date ca exemplu in intreg retail-ul. (Wall-Street.ro va prezenta, la momentul deschiderii, caracteristicile viitoarelor magazine ale companiei – n.r.).” (sursa)

Adică dai căutare cu “Orange” şi la rezultate îţi listează interviul cu şeful Vodafone. MARFĂ!!!

Ştim cu toţii că este o regulă nescrisă să nu menţionezi numele concurentului în clar, într-un interviu. D-aia am remarcat acest detaliu – dincolo de abilitatea intervievatului de a răspunde la o întrebare dând ca exemplu unul dintre concurenţi.

Ziceam şi eu…

Budigăii

E o modă nouă să umble fetele în budigăi mulaţi pe cur, cu turul lăsat aşa, ca şi cum ar fi îmbrăcat izmanele bunicului.

Zicem numai atât, altfel se lasă cu scos de ochi…

 

Veriga lipsă din sistemul de educaţie

Am citit un reportaj de la ultima bursă a locurilor de muncă, special organizată pentru absolvenţii de liceu şi/sau facultate, pe incont.ro. Peste tot, cam aceeaşi concluzie: tinerii nu par a fi pregătiţi să muncească. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la faptul că poate chiar aşa este: nu ştiu ce e aia muncă.

Spun asta gândindu-mă că în liceu, am mers intens la practică: la cules de struguri şi porumb, unde am învăţat pe propria piele ce e aia muncă în agricultură, şi în producţie propriu-zisă. În ultimii doi ani de liceu, am făcut “practică” într-o staţie de betoane, eu fiind fierar-betonist calificat (dacă nu mai merge cu PR-ul, mă descurc lejer la montat un fier beton şi la turnat betonul în cofragi).

Boon, revenind. Copii de azi probabil că nu ştiu ce înseamnă “să munceşti”. Poate nu ar fi o idee rea ca în programa de educaţie preuniversitară să fie introdusă o nouă materie obligatorie: “practica” undeva într-o companie. În felul acesta, copiii ar afla direct şi nemijlocit ce e aia muncă şi cât de bine nu se pricep la nimic concret  şi de ce nu le dă nimeni o mie de euro salariu net lunar de la prima angajare.

Pe mine, cel puţin, alea câteva săptămâni petrecute în adolescenţă printre muncitori, buşind baroase în cofragi să desfacem prefabricatele, ungând cu chestia aia lipicioasă cofragii ca să nu se lipeasca, montând distanţieri şi îndoind fier beton de 8, 10 şi 16 pânâ îmi cădeau mâinile din umeri, m-au motivat serios să învăţ ca să pot face altceva în viaţă decât să umblu într-o salopetă pătată de lapte de beton.

Deci, facem practică pe post de preview la ce e aia “muncă”?