Google Translate îmi spune că cică aşa s-ar spune în maghiară la „viitorul sună rău pentru voi”.

Dacă n-o fi aşa, sigur are cine să mă corecteze, nem igaz?

Că tot va deveni maghiara limbă oficială în trei judeţe cu populaţie majoritar maghiară. Felicitări. Copiii ăia, tinerii şi adulţii de acolo, nu-şi vor găsi locuri de muncă nicăieri altundeva decât în paradisul economic local – Harghita, Covasna şi Mureş – sau în Ungaria, o ţară cu o economie foarte puternică unde se găsesc mintenaş locuri de muncă şi care-i aşteaptă cu braţele larg deschise.

Să zicem că la firma unde lucrez (când nu scriu pe blog :)), adică undeva în Bucureşti, vine, într-o zi, un tip simpatic, care spune:

Jó napot kívánok, keresnek munkát, beszélnek angolul és németül, és van egy BA közleményében.

Da, sună hilar, până şi Google re-traduce aiurea, însă chiar aşa ar putea suna peste câţiva ani o tentativă unui vajnic pui de secui de a-şi găsi de lucru altundeva decât în HarCov sau la Budapesta.

Şi-atunci te întrebi oare cât de meschini sunt politrucii maghiarilor de-i condamnă la autoizolare şi le anulează alea câteva şanse în plus de a deveni adulţi independenţi financiar, în viitor?

Sigur, un copil inteligent, care mai ştie şi limba „cotropitorilor” va fi mult mai tentat şi mai capabil să fugă din enclavă la Bucureşti, sau Cluj, sau măcar Brasov, unde să intre să lucreze la o companie mare. Unde oamenilor li se cam rupe de prostii d-astea. Unul mai puţin pe lista votacilor spălaţi pe creier…

Da, legiferaţi limba maghiară ca oficială, sau a doua oficială – deşi încalcă simplu şi flagrant Constituţia – şi mai ce? Poate impuneţi şi obligativitatea ca cei ce pleacă sau intră în enclavă să-şi scoată permis.

Bolondnak!

Anunțuri

555

11 Martie 2010

Am atins rotunda cifră de 555 de postări pe acest blog, deschis în 28 octombrie 2007.

Dragi cititori, vă mulţumesc.

Zboară, muscă, zboară!

11 Martie 2010

Acesta este un blog personal. Iar aici era alt text. Pe care l-am înlocuit, nu de alta, dar prea începuse să crească traficul mult peste media obişnuită – io şi mama.

Iar opiniile sunt personale. D-aia ustură.

N-a murit încă nimeni din cauză de incorectitudine. Numai eu visez principii etice. Basme. Ce dracu’, o să ajung să-mi fac bătături la obrazul drept!

Hai noroc!

Definiţie pentru PR

9 Martie 2010

PR e bun simţ, prevedere, pregătire, capacitate de combinare, intuiţie, abilitate de relaţionare,  multă documentare, multă contextualizare – că nah, ‘jaba ştii dacă nu ştii lega lucrurile între ele.

PR e şi un pic de empatie, multă răbdare, multă concentrare, foarte multă irosire de energie, foarte multă atenţie distributivă, exorbitant de mult angajament personal.

N-am citit nicăieri astea. Nici nu le-am inventat.

Le-am constatat.

Povestea începe undeva lângă Comarnic, pe o buca’ de dene-unu cu limitare de viteză la 70 kmh, unde eu am scos 94 kmh. Pe fază, Cap de Cretă m-a taxat în conformitate cu prevederile încrucişate din vreo două articole, trei paragrafe, câteva litere ş-un aliniat din Codul Rutier, acest roman-fluviu scris la beţie de vreun avocat chiţibuşar.

Amenda a venit după două luni, frumuşel, acăsică, iar Secmerean s-a deplasat imediat la Plătitorie pentru a plăti jumătate din cei 240 de lei taxa de vitezoman.

La Plătitorie, coadă-nene. Două casieriţe săracele, încasau ce încasau, da’ să vezi ce culturalizare făceau cu masele.

Căci masele – adică cetăţeni români culmea, cu drept de vot, aparent normali la cap – masele, spun, erau pământ.

Nu ştiu câţi veniseră să plătească impozitul pe casă, teren şi maşină. Pentru văru’, pentru bunicu’, pentru mama şi tot aşa. Un buletin, un ce-ne-pe-u, ceva? Neah, sunt io, iete-mă, deci am banii, plătesc.

La care femeia din spatele geamului răspundea invariabil: păi şi eu pe cine trec aici, n-aveţi buletin, nici măcar o copie, nu pot să vă trec, nu mă lasă sistemul. Adică sistemul informatic, în care cine ştie ce creier de neamţ a trecut că musai să treci un cod-ceva. Iar sistemul, al dracului, nu recunoaşte nici clipitul din ochi, nici datu’ din urechi, nimic.

Masele vroia să plătească, nu contează, buluc, dar fără acte.

A venit apoi un nene care vroia, ca mine, să achite amenda auto.

Procesul verbal, vă rog – a cerut amabila funcţionară.

Na-m (scris speţial, pentru a ilustra ridicolul). Deci mi-am luat amendă când am fost de Crăciun şi acuma am venit s-o plătesc, că mi-au dat-o prin poştă – zice cetăţeanul. Deci nu am peveul, da’ ziceam că mă vedeţi în sistem, io sunt xxx (şi-şi zice numele)

Femeia aia, probabil trecută prin multe d-astea, îi zâmbeşte tandru şi-ntreabă bizonul:

Se poate, atunci, seria şi numărul peveului, vă rog?

Evident, retardul a făcut gât că totul e o mizerie, că nici să dai bani nu se mai poate de birocraţie, şi tot aşa.

Concluzia e simplă şi tristă. Birocraţia este o oglindă fidelă a boborului. Pentru tâmpiţii cu drept de vot, ai nevoie de proceduri duble, de verificări încrucişate, că altfel ajungi ca Grecia.

Drama funcţionarului public – dincolo de neliniştea pentru locul de muncă – este că şi dacă ar merge la cursuri de sporit coeficientul IQ, tot s-ar tâmpi la loc după trei zile de ghişeu.

Da, de câte ori ajung la Plătitorie şi văd ce dificultăţi au poporenii în a înţelege câteva reguli simple, scrise pe toţi pereţii, îmi pun sincer problema: ăştia chiar au discernământ?

Despre trufie

3 Martie 2010

De unde are oare Biserica Obraznică Română atâţia bani, să dea 400 de milioane de euro pe o hardughie în mijlocul oraşului?

Şi de unde până unde „spital de suflete„, nesimţiţilor? Da’ cu oamenii care mor de sărăcie şi de boli de sărăcie, ce facem? Le behăie o lălăială vreun „gândac” negru, le oferim alinare pe vorbe, că un pumn de doctorii costă mai mult decât un metru cub de beton, le spunem să spere în viaţa de apoi sau ce?

Şi viaţa asta „de apoi”, de fapt ce e? Nu cumva e o invenţie pentru proşti, la fel ca promisiunile politrucilor de dinainte de fiecare alegeri?

Mi-e silă de trufia celor care ne îndeamnă la umilinţă şi bat câmpii despre nu ştiu ce virtuţi.

Biserica Obraznică Română. Tencuială plăcută!