Birocraţia este la fel de inteligentă ca poporul cu care lucrează

Povestea începe undeva lângă Comarnic, pe o buca’ de dene-unu cu limitare de viteză la 70 kmh, unde eu am scos 94 kmh. Pe fază, Cap de Cretă m-a taxat în conformitate cu prevederile încrucişate din vreo două articole, trei paragrafe, câteva litere ş-un aliniat din Codul Rutier, acest roman-fluviu scris la beţie de vreun avocat chiţibuşar.

Amenda a venit după două luni, frumuşel, acăsică, iar Secmerean s-a deplasat imediat la Plătitorie pentru a plăti jumătate din cei 240 de lei taxa de vitezoman.

La Plătitorie, coadă-nene. Două casieriţe săracele, încasau ce încasau, da’ să vezi ce culturalizare făceau cu masele.

Căci masele – adică cetăţeni români culmea, cu drept de vot, aparent normali la cap – masele, spun, erau pământ.

Nu ştiu câţi veniseră să plătească impozitul pe casă, teren şi maşină. Pentru văru’, pentru bunicu’, pentru mama şi tot aşa. Un buletin, un ce-ne-pe-u, ceva? Neah, sunt io, iete-mă, deci am banii, plătesc.

La care femeia din spatele geamului răspundea invariabil: păi şi eu pe cine trec aici, n-aveţi buletin, nici măcar o copie, nu pot să vă trec, nu mă lasă sistemul. Adică sistemul informatic, în care cine ştie ce creier de neamţ a trecut că musai să treci un cod-ceva. Iar sistemul, al dracului, nu recunoaşte nici clipitul din ochi, nici datu’ din urechi, nimic.

Masele vroia să plătească, nu contează, buluc, dar fără acte.

A venit apoi un nene care vroia, ca mine, să achite amenda auto.

Procesul verbal, vă rog – a cerut amabila funcţionară.

Na-m (scris speţial, pentru a ilustra ridicolul). Deci mi-am luat amendă când am fost de Crăciun şi acuma am venit s-o plătesc, că mi-au dat-o prin poştă – zice cetăţeanul. Deci nu am peveul, da’ ziceam că mă vedeţi în sistem, io sunt xxx (şi-şi zice numele)

Femeia aia, probabil trecută prin multe d-astea, îi zâmbeşte tandru şi-ntreabă bizonul:

Se poate, atunci, seria şi numărul peveului, vă rog?

Evident, retardul a făcut gât că totul e o mizerie, că nici să dai bani nu se mai poate de birocraţie, şi tot aşa.

Concluzia e simplă şi tristă. Birocraţia este o oglindă fidelă a boborului. Pentru tâmpiţii cu drept de vot, ai nevoie de proceduri duble, de verificări încrucişate, că altfel ajungi ca Grecia.

Drama funcţionarului public – dincolo de neliniştea pentru locul de muncă – este că şi dacă ar merge la cursuri de sporit coeficientul IQ, tot s-ar tâmpi la loc după trei zile de ghişeu.

Da, de câte ori ajung la Plătitorie şi văd ce dificultăţi au poporenii în a înţelege câteva reguli simple, scrise pe toţi pereţii, îmi pun sincer problema: ăştia chiar au discernământ?