Ochelărică

29 Noiembrie 2011

Copii urlau în jurul lui „Ochelăricăăăăăă” şi îl ciupeau din spate, cu răutate. Se zbătea să îi lovească, însă se fereau şi cum se întorcea spre unul, altul îl lovea pe la spate. La un moment dat, reuşi să fugă din cercul de ură şi bătaie de joc. Toţi îl priveau ca pe ciudatul străzii, cu ochelarii lui de vedere. Şi-ar fi dorit un prieten la fel ca el, însă era singurul care purta ochelari.

Se întâlni cu alt băiat, care nu luase parte la mizeria de dinainte. Se salutară de departe – el suspicios, celălalt prietenos. Se apropiară unul de altul. Celălalt îl întrebă care era treaba, deşi era evident – cu ăia urlând de departe. Era cât se poate de prietenos. Se apropiară şi mai mult. Poate cine ştie, poate chiar puteau fi prieteni, să aibă şi el pe cineva care să nu-i urle în faţă cuvântul ăla oribil.

Brusc, celălalt făcu un pas înainte şi îi smulse ochelarii, apoi se răsuci pe călcâie şi fugii spre gaşca de golani, urlând „unşpeeee zerooooo, avem aragaz cu patruuuuuu ochi!”

Rămas fără ochelari, nu mai vedea aproape nimic. Cum să vezi fără ochelari, cum să discerni prietenii de duşmani? Se blestemă în sine pentru credulitate şi porni cu capul în pământ, jurându-şi să nu mai lase pe nimeni niciodată să îl păcălească cu falsa prietenie. Se gândea că mai bine-i ştie pe toţi duşmani, îi fereşte de departe, căci falşii prieteni întotdeauna îţi vor face mult mai rău.

Anunțuri

Busola

25 Noiembrie 2011

Privi încurcat busola. Acul se rotea de nebun în toate direcţiile. Nu mai arăta ce trebuia să arate.
Cu toate astea, continuă în aceeaşi direcţie, deşi nu era sigur că e o direcţie bună. La dracu’, ce mai e sigur în zilele astea?

Mai merse un pic, apoi se opri obosit. Privi busola mai mult ca să-şi confirme că o cară degeaba. Păi da, o căra degeaba, se învârtea acul ăla ca naiba, însă tot nu se îndură să o arunce. Să-şi piardă busola… parcă nu se făcea.

Începuse pe o potecă lină, cu o privelişte frumoasă, acum intrase în pădure şi drumul suia cam pieptiş. Ca un făcut, poteca dispăruse undeva în urmă, pe când încă îşi închipuia că are o busolă funcţională. Acum, nici măcar nu mai vedea pe unde merge. Era ceaţă, busola îl trădase, îi arăta cai verzi pe pereţi şi asta nu reuşea să înţeleagă: ce naiba de forţă era acolo de-i zăpăcise busola în halul ăsta…

Puse busola de acum inutilă la loc în buzunar şi porni mai departe. Pas după pas, reintră în ritm, golindu-şi mintea de orice altceva în afară de determinarea de a continua. Mergea cumva în virtutea inerţiei, ştiind că dacă se opreşte, atunci vine sfârşitul.

Listă scurtă

24 Noiembrie 2011

Aşa da: http://www.youtube.com/watch?v=VNXGcy-A1eQ&feature=related

Trei puncte. Îhâm…

Viral cu efect neaşteptat

16 Noiembrie 2011

Pe iutub circulă un film despre care presa a început deja să scrie, cu lucidă prostie, că e un viral anti moldoveni.

Bine.

Viralul e aici şi recomand freeze la minutul 0’59”. Cască bine ochii şi compară punga pe care o ţine gogu’ ăla în mână cu imaginea asta.

Boromir. Viralul anului.

 

Sacii de ciment

16 Noiembrie 2011

Sacul era greu. Ciment. Cin’jdă de chile în cap. Mergea cât putea de repede, că mai erau de cărat încă pe atâtea câte cărase deja şi ziua începea să se treacă. Nu se mai gândea la nimic, toată concentrarea era pe sacul din spinare şi pe combinaţiile posibile de muşchi+coloană+tendoane, să nu facă naibii vreo mişcare greşită şi să:

1. scape sacul, care ar fi explodat într-un fum de ciment înnecăcios;

2. scrântească vreun picior sau, şi mai rău, şalele.

Lăsă sacul în grămada de dincolo şi se întoarse agale spre grămada de mutat. Brusc, i se păru că grămada nu că se micea, dar parcă se mărise.

– ‘tu-ţi cimentu’ mă-tii, mormăii înciudat.

Luă încă un sac. Se ridică de pe vine cu transpiraţia picurându-i cenuşie, de la praful perfid care plutea în aer. Atunci îl trecu oboseala, ca un val.

– Ce dracu’, în ăsta au pus mai mult ciment? se întrebă obosit.

Sacii parcă fugeau de-ai naibii înapoi, să aibă el ce căra în vecii vecilor, ca într-un coşmar sisifian. Clipii înlăcrimat de la praful de ciment, scuipă şi oftă adânc. Atunci îi veni o idee.

Ajunse la grămada de dincolo, lăsă sacul peste celelalte, se aşeză şi-şi aprinse o ţigare. Apoi, se întinse pe jos. Dintr-o dată, începură să-l doară toate. Era o durere ca o sfârşeală. Simţea sacii de parcă i se adunaseră toţi în cârcă şi jucau tontoroiul.

– Bă – se auzi strigat – ce faci, dormi? Sacii ăia crezi că se mută singuri? Treci la cărat!

Auzi paşi grăbiţi şi o umbră îi acoperi soarele. Se simţea nerăbdarea celuilalt. Era parfumat, băi, îţi dai seama, neneu cu mâinile curate, nemuncite. Dădea ordine.

Fără să deschidă ochii, spuse plat:

– Cre’că mi s-a rupt ceva. Nu mai pot.