Foarte interesante comentariile la postarea mea de ieri. Dacă eram politruc, mă îmbătam de fericire. Ăia care „gândesc” nu votează din scârbă, mi-nu-nat!!!

Superbi în negativismul vostru, vă scoateţi singuri din discuţie şi lăsaţi locul numai la idioţi, beţivi, pomanagii şi  morţii din Teleorman. Ce nu înţelegeţi este că dacă voi nu faceţi nimic, atunci singurii care fac ceva sunt ăia care-şi vând votul pe-o găleată de porumb, 50 de lei şi-un litru de ulei.

Ce căcat de societate lăsaţi copiilor voştri, dacă refuzaţi să vă implicaţi? Ce căcat se alegea de ţara asta dacă în 1989 ăia care au sfidat sistemul ar fi gândit ca voi? Ce ucraină vai de mama ei ar fi fost România dacă golanii din 1990 ar fi gândit ca voi?

Protestul civic din ianuarie 2012, când „strada” l-a păstrat în funcţie pe Raed Arafat şi i-a dat peste nas Preşedintelui, ar trebui să vă dea de gîndit.

Este minunat că putem să ne pişăm pe el de vot, individual sau în grup. Dar asta nu ne scuteşte de răspunderea pentru rezultat şi ăsta era şi este mesajul meu. Orice faci, are un efect. Dacă tu nu votezi, atunci o va face altul mai prost ca tine. Şi licheaua care va fi votată de proşti te va conduce şi pe tine.

Acu’ câţiva ani, stăteam de vorbă cu un amic scandalizat de inepţiile debitate pe pseudo-specialişti în social media. Omul îmi spunea că este scârbit de prostiile emise de „ăia” care nu au niciun rezultat la activ care să îi valideze ca experţi.

„Şi tu ce faci ca să eviţi situaţia în care adevărul lor strâmb va deveni într-o zi adevărul unanim acceptat?”, l-am întrebat.

Te întreb şi pe tine, cititorule, tu ce faci ca nu cumva într-o zi, adevărul strâmb al politrucilor să nu devină adevărul unanim acceptat?

Luni, într-un taxi, cu treburi.

La radio, doi „hă-hă-hăi” la radiozu, concurs care ştii băi răspunsul la o întrebare câştigi ceva.

Sună unul şi vine întrebarea, hă-hă-hă: câte culori are steagul statului Malvine.

Fraierul spune „patru”, hă-hă-hăii fac băşcălie intensă, „şefu, steagul statului Malvine are trei culori, e roşu, c-un dreptunghi verde ş-o semiluna albă-n mijloc” – zice unul dintre hă-hă-hăi.

Celălalt completează: „deci dacă mergi în vacanţă în Maldive, să ştii ce steag au!”

Exact: Maldive, Malvine, unu-n Indian, altu-n Atlanticul de Sud, tot aia.

Cât de hă-hă-zu sunt ăştia?

 

Friendly Fire

20 Decembrie 2011

Friendly Fire e atunci când te trezeşti împuşcat de ai tăi – în război, conflict armat, încăierare etc. E ca o glumă proastă – înseamnă că un idiot din spate a tras aiurea şi a reuşit ce n-au reuşit cei de „dincolo” care, culmea, taman asta încearcă.

Friendly fire ăsta a provocat multe victime în războaiele de până acum.

De aceea, soldaţii veterani ajung să se ferească inclusiv de cei din spatele lor. Camarazii îţi stau alături, nu în spate, nu în faţă.

Asta-i teoria. Practica te poate ucide.

Alerg prin Herăstrău. E şapte fără un pic. Din întuneric se desprind două siluete: javră plus umanoid. Javra aleargă fără lesă, fără botniţă, deci umanoidul încalcă LEGEA.

Javra are curiozităţi şi vine drept spre mine, cu urechile ciulite, coada băţ. Când ajunge la două lungimi de jigodie, bag mână în buzunar şi apăs butonul Sunetului lui Dumnezo. Javra schelălăie şi fuge. Umanoidul strigă ceva. Nu răspund, nu mă opresc, nu mă interesează ce are de zis. Nu risc. Dacă mă muşcă de vreo jigodie, voi ajunge să petrec multe ore strâmbându-mă de durere la vaccinurile antirabice, iar firma la care lucrez sigur nu va fi încântată.

Tot Herăstrău, numai că după amiaza, alergare cu Prinţesa moştenitoare (o ard şi eu monarhipster, nu?). Doi dulapi cu jigodiile de rigoare, ditamai balaurii flocoşi, vin spre noi. Javrele au curiozităţi. Din nou, Sunetul lui Dumnezo, activat în nasul jigodiilor, rezolvă situaţia. Dulapii se uită urât la mine, în timp ce balaurii fug chelălăind. Le zâmbesc dulce, în timp ce fii-mea mă întreabă cu glăsciorul ei ca un ţignal „tati, ăia vroiau să ne muşte?”

Ce vreau să spun: nu cred în replicile retarzilor cu câini gen: „domnu’, nu muşcă”. Nici nu vreau să verific. Ori îţi ţii javra în lesă, cel puţin, ori apăs butonul magic dacă patrupedul ajunge la mai puţin de cinci metri de mine. Iar atunci când sunt cu fii-mea, am şi câteva baterii vechi la îndemână, să nu stau să scobesc prin iarbă după pietre.

Nu, nu glumesc.

Oficial, ateu.

24 Octombrie 2011

Am declarat că sunt ateu din simplul motiv că sper ca astfel biserica ortodoxă îşi va vedea diminuat numărul de enoriaşi pe hârtie şi, implicit, toxica influenţă pe care o are asupra poporului.

Şi cu asta, recensământul a trecut. Nimic de semnalat. Oamenii care vin prin case cu formularele nu au nicio vină că întrebările denotă confuzie mentală cu complicaţii 🙂 de ce doar femeile trebuie să declare vârsta la care s-au măritat? Adică voi speraţi că ţiganii o să dea pe bune?

Oficial sunt ateu. Intim, mi-e silă de popii slinoşi şi hrăpăreţi, care te jupoaie la nuntă, la botez, la înmormântare, sta-le-ar în gât!

Atunci când m-am căsătorit, mi-am făcut cruce invers (precum catolicii şi cu cele trei degete desfacute) şi popa orty s-a înnecat… a oprit slujba şi m-a întrebat dacă sunt sigur că sunt ortodox. I-am răspuns „ce contează părinte, sunt creştin”.

PS: sunt ortodox,desigur, dar chiar contează?

Ca să schimbi modemul ăla de prins programe TV pe cablu, trebuie să semnezi o hârtie specială, şi asta nu o poate face decât titularul contractului.

Nu nevasta, deşi vine cu contractul. Nu, doar titularul. Nu, nu folosim numărul de telefon din baza de date, nu verificăm nimic. Regula e simplă: Ein Klient, Ein Regulirăn.

Şi dacă titularul este al naibii de ocupat, ce facem, plătim contract degeaba? Sau facem contract cu alţii, cărora le merg aparatele?

Da, la UPC Titulescu se respectă regulile până în pânzele albe. Şi pe chestia asta, eu plătesc degeaba la UPC un serviciu pe care nu îl pot folosi. Curat murdar…

 

Edit 22 oct 2011: Povestea are şi un final, fericit, ca la americani. Într-o sâmbătă, am mers la UPC de pe bd. Titulescu (Buc.), unde o domniţă deosebit de amabilă m-a ajutat cu schimbatul boxului, prelungirea de contract şi la final, şi-a cerut scuze în numele firmei pentru colegul prost crescut. Am convenit că individul putea spune ce avea de spus, fără să fie mitocan.

Acesta a fost un excelent exemplu despre cum se poate duce naibii ditamai campania de imagine şi promovare de produse, despre cum se pot duce pe gârlă eforturi ale managementului şi munca de luni de zile a unei întregi companii din cauza unui puţoi prost-crescut. Sper să-l fi dat afară…

Bun, o mulţime de plozi nu au intrat la facultate din cauză că:

1. nu-i duce capul, deci nu au ce căuta la fabrica de diplome;

2. nu au învăţat, deci…

În loc să încerce să vadă unde este problema şi ce naiba nu merge cum trebuie, trepăduşii politici din PSD au scos una tare de tot: admitere la facultate fără diplomă de Bacalaureat. Pentru că, nu-i aşa, Funeriu e un nenorocit care vrea să nenorocească o generaţie întreagă, pe care noi, Abrambureasa ministereasa Andronescu şi Micul Futilescu, şef-su de partid, vrem să o salvăm exact cu a salvat Iliescu ţara de bandiţii de afacerişti: NU NE VINDEM ŢARA.

Pe acelaşi calapod pervers, madam Andronescu a inventat o tâmpenie cât sediul ăla de fiţe al PSD de pe Kiseleff. Unde, dacă vă mai amintiţi, ăla micu’ a lui Năstase, Victoraş Ponta, a instituit regula de un patetism exemplar că niciunul dintre politrucii pesedişti să nu mai vină la partid cu maşina care să tragă la scară, ci să meargă pe jos. Mare spanac!

Acum, madam Andronescu şi Futilescu încearcă o o măgărie specific pesedistă: reconfigurează realitatea aşa încât să arate cum trebuie. În ritmul şi stilul ăsta, dacă Abramburica ajunge iarăşi ministreasă la educaţie, poate o înscriu pe fii-mea la facultate înainte să intre în clasa întâi.

PS: Ia uite aici murdăreala politică!

Este atât de uşor să acuzi, să arăţi cu degetul, să defăimezi, să afirmi neadevăruri, să transformi o închipuire în realitatea pe sursele tale, încât cel acuzat, arătat cu degetul, defăimat, despre care ai minţit, şi care este privit urât de cei din jur…

Nici nu are rost să închei fraza. Parcă trăim în Evul Mediu, este suficient ca un nebăgat în seamă să urle „vrăjitorie”, că imediat turma dă buzna să execute dafe-ul. Mă întreb ca prostu’: ce s-a ales de regula aia de bun simţ, despre care am învăţat la jurnalism, care zice să întrebi întâi şi numai după aia să dai.

Unii îşi închipuie că online-ul permite orice. Ai tras o mizerie, ţi se spune că eşti prost, modifici şi gata. Pentru astfel de persoane cu moralitate elastică, există instituţia „print-screen”.

Prostia ucide, dar o face ca o bombă atomică: rade totul în jur. Şi pe prostul care a aruncat bolovanul în apă, şi pe ăia zece fraieri pe care i-a stropit.

 

Cică un „zmeu” s-a dat cu motocicleta printr-o localitate din Maramureş cu 289 km/h – stirileprotv.

Asta face 80,5 m/s – adică 80 de metri într-o secundă. De peste zece ori mai lent decât un glonte, dar nu asta e ideea.

Un uragan este considerat devastator – adică rupe acoperişuri, smulge copaci etc – dacă vântul bate cu mai mult de 70 m/s. Ăsta cu motocicleta la ce categorie intră?

Pentru astfel de cretini, trei luni fără dreptul de a mai conduce şi câteva sute de lei amendă nu înseamnă nimic.

 

Am revăzut recent filmul „Enemy at the Gates” şi mi-au atras atenţia o serie de replici educative.

Pe frontul Stalingradului, ameninţat de nazişti, vine Nikita Hruşciov, trimit de însuşi Şefu’ (Boss, în film), adică tovarăşul Stalin, să facă ordine. Îi aliniază pe comisari şi îi întreabă ce e de făcut cu soldaţii care fug pe capete în loc să se lupte cu invadatorul hitlerist. Ăia spun înfricoşaţi – că na, tov Hruşciov era omul Şefului – să îi executăm pe dezertori, să le internăm familiile în Gulag, în fine, numai idei sângeroase şi duşmănoase.

Unul singur zice curajos: „Avem nevoie de modele de curaj şi îndemânare. Avem nevoie de eroi, care să îi însufleţească pe soldaţi să omoare invadatorul” etc etc.

Exact. Noi suntem cumva în situaţia în care erau sovieticii în 1942, la Stalingrad. Oamenii au luat-o razna, nu mai respectă nimic, avem nevoie de modele. Dar ce modele avem la dispoziţie?

Numai curve, retardaţi specialişti în mingi de fotbal, mafioţi, ţigani obraznici, politruci nesimţiţi sau proşti.

În film, Hruşciov îl transformă peste noapte pe Vasili Zaiţev în eroul apărării Stalingradului. În haosul războiului, ceea ce face el – omoară inamici – devine din ceea ce trebuie să fie normal un exemplu senzaţional.

Din păcate, filmul va rămâne film. Nu vom vedea niciodată la ştiri, nu vom citi niciodată în ziarele isterizate de titluri de coşmar relatări palpitante despre cum s-a dus Xulescu la slujbă, a muncit ce avea de muncit, apoi s-a întors acasă, s-a jucat cu copii, s-a uitat la un film seara şi apoi a mers la nani, că şi mâine are de lucru. Toate acestea, fără să treacă pe roşu, fără să se bată cu colegii, fără să dea manelele la maxim, fără grătar în parcare, fără nimic din ceea ce face deliciul imperiului mitocăniei pan-naţionale care m-a făcut să scriu acest articol.

Mda, tovarăşi… Zaiţev nu asculta manele la Stalingrad. Şi atunci, cum dracului să devină vedetă?

Duminică, ora 13 şi ceva mărunţiş. Vin cu familia dinspre Casa Presei, pe strada Parcului, aia cu Casa „Regală” Ţiriac. În faţă la reprezentanţa Honda, pe sensul de mers spre Bvd. Expoziţiei, un BMW X5 mare şi negru, cu numărul de înmatriculare  B 100 LGS, se târâie cu 20 la ora. Bag un claxon scurt şi îl depăşesc cu viteza mea de 50 kmh. Văd cu coada ochiului scris mare pe portiere cu galben „Life Guard Security”.

Frânez la intersecţia cu Expoziţiei (inevitabil, că e cu cedează prioritatea) şi mă trezesc din spate cu flashuri şi cu mormanul de X5 peste portbagaj. Figura clasică de intimidare – bară la bară. Intru pe Expoziţiei, sensul spre Chibrit, pe banda întâi, că cică aşa ar fi regulamentar, şi următorul lucru este X5-ul celor de la Life Guard, am scris B 100 LGS, trecând de mine pe banda a doua, în mare viteză. Mă dublează, frânează, goriloii dinăuntru se uită insistent la mine, pregătind probabil o conversaţie cu finalizare la spital. Frânez brusc – pentru că din spate nu venea nimic pe banda întâi – şi bag marşarier puternic. Pe banda a doua, venea altă maşină, deci Life Guard Security nu are încotro şi trebuie să meargă un pic înainte. Profitând de faptul că ei au BMW X5, băieţii de la Life Guard Security frânează brusc, ce dacă ăla din spatele lor era cât pe ce să intre sub tancul lor, şi întorc 180 de grade, pe linie dublă continuă, spre spaima altor fraieri de „civili” care circulau pe acolo înspre Piaţa Presei. Nu înţeleg de ce au întors… ?!?!?

Profitând de derută, accelerez şi scap de ei, înspre Chibrit. Pe Mihalache, mai trec odată de mine, în mare viteză. Acelaşi BMW X5, B 100 LGS. Nu ştiu de unde au apărut…

Între timp, nevastă-mea se conversa cu 112, un serviciu de urgenţe mai mort decât limba latină. Tot incidentul a durat vreo 3-4 minute, apoi când am oprit, nevastă-mea mi-a dat telefonul „vorbeşte tu cu poliţia, cică face legătura”. După încă două minute am închis. Serviciul 112 este praf. Poţi muri caftit de zece ori până muta aia apasă un buton-ceva.

Cât despre Life Guard Security, au confirmat imaginea pe care bategarzii o au: brute nesimţite şi agresive. Dacă apăsau butonul ăla roşu mare, din mijlocul bordului, cât se târâiau pe strada Parcului, aş fi ştiut că „beieţii ie la plimbare”. Nu  am făcut altceva decât să dau un claxon scurt de avertizare şi să îi depăşesc. Şi idioţii au accelerat, deci e clar că nu au citit Codul Rutier (carte ocultă despre tainele fâşiilor de asfalt din România). Şi apoi, deranjaţi din reveriile lor, au ripostat cum ştiu ei cel mai bine: agresiv.

Recap: BMW X5, negru, B 100 LGS, cu scris mare Life Guard Security. Feriţi-vă de ăştia, sunt un pericol pe patru roţi! Şi cică ăştia au ca job să apere… iar Life Guard sună ironic rău, scris pe ditai gipanul care se străduie să dea peste tine.

Factura

15 Aprilie 2011

‘re-ai a drecu cu cerneala ta cu tot – bombăni bătrâna cu sete, privindu-şi disperată degetele albăstrite.

Puse uşurel ştampila lângă buletinul de votare, îşi scoase batista din poşetă şi începu să se şteargă tacticoasă pe degete de cerneala care i se scursese naiba ştie cum.

Apoi îşi puse pe nas ochelarii „de aproape”, să poată citi ce scrie pe buletinul de vot, nu că nu ar fi ştiut deja în calitatea ei de telespectatoare ferventă a televiziunilor de ştiri, ci aşa, să nu se spună că nu a citit întrebările. Pufni nervoasă din nas:

– Ăştia ne cred proşti. Păi întrebările astea se bat cap în cap. Ptiu!

Îşi mai privi încă o dată degetele pătate de cerneala de pe ştampilă, apoi scotoci prin poşetă şi scoase un pix roşu „Mircea Geoană Preşedinte”, clicui să-i scoată vârful şi începu să scrie tacticoasă pe buletinul de votare, ignorând liniştită întrebările oficiale:

Dragii mei, 

Eu sunt de acord să de sfinţaţ-i sectoarele numaică dacă îl luaţi pe domnul primar de la primăria lui de sector şi numai domnul Doctor Oprescu mai este primar, atunci deci eu la cine pot să merg în audienţă să cer mărire de pensie şi să reclam că iar a-u scris bandiţii în lift lucruri urâte? Nuvă da-ţi seama că astfel lipsiţi locuitori capitalei de primariii lor care pot astfel să stea să îi asculte?

Se opri o clipă, privind în gol. Ar mai fi vrut să scrie ceva, dar nu-i veneau cuvintele… Avea aşa un sentiment nedefinit, de insatisfacţie, ca şi cum i-ar fi lipsit ceva, dar nu ştia nici ea ce Doamne-iartă-mă…

Oftă, privi textul, apoi chicoti fericită. Împături buletinul de votare, îl îndesă în poşetă, de unde scoase factura la curent, ce trebuia să fie plătită. O despături şi scrise pe ea apăsat:

Domnu Doctor OPRESCU,

Dacă tot câştigaţi toate sectoarele, vă răg să îmmi plătiţi şi mie factura asta că tot vă admir că sunteţi cel mai politicos primar.

Cu drag, a dvs, subsemnata

Apoi împături factura, luă ştampila şi ieşi din cabina de votare. Urna era la doi paşi. Îndesă precipitată factura împăturită în urnă şi se duse chicotind să-şi ia înapoi buletinul.

Clenciul

25 Martie 2011

A fost odată ca niciodată o revoluţie într-o ţară vecină. Multurâtul şi Preahuiduitul a fugit cu elicopterul, precum Ciuruitul nostru de pe CC. Ştire bombă dată pe twitter. Preluată copios de televiziuni, ziare, onlainuri etc.

De fapt, nu a fost altceva decât un scurt jihad dezlănţuit de un bloagăr împotriva jurnaliştilor, că tot nu citau sursele…

Au trecut doi ani. Nimeni nu a învăţat nimic. Un lider de sindicat, Marius Petcu, a fost prins cu mită, flagrant baban etc.

A doua zi, surpriză! Renumitul blogăr Zoso a recunoscut, într-un puseu de autoflagelare, într-o criză de sinceritate, copleşit de mesaje de la prieteni şi naiba mai ştie cine, că linkul ăla tot nu se deschide, că este fiul, pe numele său Vali Petcu, al în-flagrant-prinsului Marius Petcu. Povestea sa lacrimogenă, aici.

Presa onlain s-a aruncat să îi preia autodafe-ul, într-o goană după senzaţional demnă de o cauză mai bună. Nimeni nu şi-a pus o clipă întrebarea „bă, da’ care ficior pe lumea asta se dezice de tac-su taman când ăla e legat?”

Spălaţi pe creiere de zoaiele tabloidale ale divorţurilor cu fluturat de chiloţi şi linkuri la vrăjitoare, cu circumvoluţiunile (încearcă să citeşti cuvântul ăsta cu voce tare, repede!) aplatizate de febra descoperirii, vidanjorii senzaţionalului au preluat.

De dimineaţă, când am citit ştirea pe realitatea.net, m-a umflat râsul. Sincer – m-am gândit că o fi vreo campanie pe bloguri, urmare a faimoaselor flagrante pentru Eftimie dezvăluite de Dailycotcodac! Mda, se numeşte urmărirea subiectului, nu se predă la jurnalism, ci se învaţă din mers.

Eu o să mă opresc aici, că nu îmi permit să fac judecăţi de valoare dacă este sau nu corect tot ce a fost. Aş vrea doar să reiterez mesajul de acum doi ani: Să ne ferească Dumnezeu de un jihad al bloagărilor împotriva presei doar ca să le arate celor din redacţii cine aprinde şi stinge lumina.

Şi încă ceva: ăsta a fost un palid preview. Peste o lună, fregata aia uni-tun pleacă spre Libia. Simt deja că vor flutura prin Twitter mesaje cu dezvăluiri senzaţionale de la bordul Regelui Ferdinand.

 

 

Moartea

24 Martie 2011

Poliţistul se uită încurcat la copilul ce atârna de creanga copacului într-o poziţie nefirească, cu sângele picurându-i din gât. Pe câmp, unii îi căutau capul.

Apoi îl privi din nou pe şoferul care provocase carnagiul, un pulete care puţea a parfumuri de fiţe, dat cu carcalete în păr şi care fuma nervos.

Apoi se uită din nou la copilul stârcit, aruncat în copac. „Parcă n-ar mai avea oase”, se gândi poliţistul, înfiorat de privelişte. Avea şi el trei copii.

Deodată auzi o tuse uşoară în spate. Se întoarse. Puletele îl privea uşor nerăbdător.

„Nu vă supăraţi, pot să plec?”

Poliţistul făcu ochii mari. Simţea în ceafă copilul stârcit, din copac, sângele care i se scurgea pe scoarţă. Auzii în depărtare un „l-am găsit!” şi ştiu că ceilalţi au găsit capul copilului. Puletele reluă:

„Mă scuzaţi, nu aveam decât 85 la oră şi aici limitarea e la 70, recunosc că vorbeam la mobil şi în acelaşi timp încercam să îmi prind centura, că uitasem s-o prind… nu se poate să îmi daţi nişte avertismente în scris şi aia ie, că doar aşa e la cod, mai nou?”

Poliţistul duse mâna la tocul pistolului. Văzu roşu în faţa ochilor, apoi îşi văzu în gând copiii. Şi îşi aminti că citise undeva despre asta.

 

Apa

21 Martie 2011

Apa din pahar avea o concentraţie enormă de hidrogen, cam de două ori cât oxigen – era evident, ce naiba!

Bău un pic, încercând să deceleze gustul celor două treimi de hidrogen din apă, apoi trase puternic aer în piept, să compenseze volumul mai mic de oxigen din apă, şi le spuse tipilor din hol:

– Serviciul pay per view este cel mai avantajos. Bagi un ioroi, vezi ce vrei. Unde vrei. Când vrei. Da’ fără glume d-astea cu camere ascunse, că noi aciiea nu s’tem la peep şow. Lucrăm la instituţie serioasă, deci marci banu’, se rezolvă pam-pam.

Tipii de pe hol dădură din cap a aprobare. Unul întrebă:

– Apa dumneavoastră… e minerală sau plată?

Citatul

19 Februarie 2011

Presa a făcut mare caz din faptul că Emil Boc nu ar fi ştiut de fapt care este preţul pîinii.

„Aideţi, domnu’ premier, deci ne spuneţi care ie preţu’ pîinii?”

… şi după aia vă futem la nesfârşit că habar nu aveţi pe ce lume trăiţi dacă găsim un singur magazin în marginea oraşului care vinde pâine la un preţ cu 13 bani mai mare decât aţi spus dvs in cofnerinţă!

Well, ca PR, nu pot decât să îl felicit pe Boc că nu a comis-o. Nu a pronunţat cifra magică. Preţul pâinii. Şi eu l-aş fi sfătuit să facă acelaşi lucru: NU ROSTI NICIO CIFRĂ. Căci dacă ar fi rostit o cifră, ar fi fost terfelit la nesfârşit. Aşa, a scăpat doar cu câteva menţiuni „la mişto”.

Loazelor, pâinea poate avea Nşpe milioane  de preţuri, de ce ar trebui să ne bazăm pe o cotaţie emisă de Guvern? Ce, e economie centralizată? Băi tovarăşi, se poa’?

Ca atare, încă odată multdetestatul şi multhulitul premier a demonstrat că ştie să stăpânească un pic de discurs conflictual.

Şi-a pus cineva problema în acest mod?

Frecţia

3 Februarie 2011

Zice la gazetă:

Tinerii în vârstă de până la 35 de ani vor primi finanţare nerambursabilă de maximum 10.000 de euro pentru înfiinţarea de microîntreprinderi, dar trebuie să angajeze minimum două persoane şi să reinvestească anual 50% din profit, potrivit unei ordonanţe de urgenţă aprobate, miercuri, de Guvern. (…) Tinerii care îndeplinesc condiţiile vor beneficia de alocaţii financiare nerambursabile reprezentând cel mult 50%, dar nu mai mult de 10.000 de euro sau echivalentul în lei, din valoarea proiectului aferent planului de afaceri, pentru care se face dovada surselor de cofinanţare.

Boon. 10.000 de euro, sau maxim 50%, adică 20.000 de euro, valoare start-up.

Din care: salariile celor doi angajaţi – să zicem cu salariul minim pe economie, 670 lei brut adică 510 lei net – înseamnă un efort financiar de 437 de euro pe lună, reprezentând valoarea fondului lunar de salarii (pentru că ştim că statul român taxează cu 80% venitul net salarial).

Rezultă că întreprinzătorul acela tânăr şi debutant (căci dacă a mai condus o firmă sau a făcut parte din vreun consiliu de administraţie, nu se califică) are de plătit într-un an 5.245 de euro, reprezentând două salarii minime pe economie, din care sumă, 2.331 de euro vor reprezenta contribuţii şi impozite şi doar 2.914 plata efectivă, netă, a muncii celor doi angajaţi.

Mai rămân din cei 10.000 de euro 7.669 de euro net, bani de investit, rulat în primul an de activitate. Aşa, facem un startup cu mama şi nevasta salariate, umflăm potul pe un business de colectare de peturi dintre blocuri şi după un an suspendăm firma. Da, ştiu, se cer facturi…

Domnu’ Boc, nu era mai macro să mai reduceţi din fiscalitatea copleşitoare pe munca legală din România? Că atunci nu mai trebuia să scoateţi din buget 7.669 de euro per întreprinzător amator, ci locurile alea de muncă erau create de firme adevărate.

În final, se cheamă că am beneficiat de un ajutor de stat nerambursabil de 639 de euro pe lună. DIN BANII MEI de contribuabil corect, ars cu 80% angarale.

Nu era mai bine să reduceţi, domnu’ Boc, angaraua la un nivel suportabil, să pot avea mai mulţi bani CASH, cu care să cumpăr mai mult, să CONSUM mai mult – cum recent ne indica Preşedintele?

Aşa, aţi scos pe piaţă o FRECŢIE pentru picioare de lemn şi capete pătrate.

Cosmonaut

20 Ianuarie 2011

Recent, am fost până aproape de Lună – globul ăla alburiu care priveghează noaptea – însă fiind mult prea frig, m-am întors înainte de termen.

În spaţiu este interesant, extratereştii sunt simpatici, dau prioritate la rachetele pământeşti, că stam mai prost cu direcţia, nu dau flaşuri cu lasere, iar imponderabilitatea îţi mai aduce mintea la cap.

Sigur, pot dovedi cu la fel de multe acte ca şi Dumitru Prunariu că am fost în spaţiu.

Prostie

16 Ianuarie 2011

Protestul împotriva preţului benzinei este o prostie infantilă.

realitatea este aceasta – cf unui mesaj pe mail:

acciza este de 467 EUR / tona

taxa de drum este de 125 EUR / tona

taxa de solidaritate (cate un cent / litru – motivul este acoperirea prejudiciului din urma falimentului Bancorex) adica 10 EUR / tona

Producatorul are pretul de aproximativ 370 EUR / tona.

Astfel rezulta urmatorul pret pe tona de benzina: 370+467+125+10=972 EUR /Tona (taxe si accize)

Se adauga TVA de 24 % adica 233.28 EUR

Totalul este de 1205.28 EUR/tona

Un litru de benzina este 1,205 EUR (aproximativ 5.15 RON)

Producatorul incaseaza 370 EUR/tona

Statul incaseaza 835.28 EUR/tona

Deci, împotriva cui protestaţi, băi tovarăşi?

Prevedere

1 Ianuarie 2011

Astăzi de dimineaţă, pe la 10, veneam dinspre Herăstrau (Arcul de Triumf, pe la Caşin) înspre Mihalache. Am văzut de departe că aveam „verde” la intersecţia str. Alex Constantinescu cu Mărăşeşti.

Dar am pus frână şi am încetinit până pe la nici 20 kmh, fără să am vreun motiv evident: drumul e bun, uscat, trecerea la nivel cu tramvaiul 41 este surprinzător de bună, eram practic singur pe drum, din sens opus nu venea nicio maşină care să fi făcut stânga. Pur şi simplu, am călcat frâna cu convingerea că legile lui Murphy se aplică taman atunci când aparent nu există nicio condiţie pentru producerea vreunui dezastru.

Brusc, o dacie 1300 albă cu număr de Prahova şi „mămăligă” la ferestre a trecut prin faţa mea, la numai câţiva metri, gonind înspre Piaţa Presei. Am văzut că retardul de la volan privea fix înainte, agăţat tot de volan, în timp ce ăla din dreapta a întors capul uluit spre mine. Nici eu şi el cu atât mai puţin nu am apucat să frânăm. Nu înţeleg cum de nu a văzut că avea roşu…

Am o singură nedumerire. Dacă nu frănam… oare intram eu în cazanul de Prahova sau intra el în mine? Hai cu mecanica şi forţele de frecare!

Acum fix şase ani, deci tot în prima zi a anului, în aproape acelaşi loc, dar un km mai înspre piaţa Domenii, am scăpat într-un mod identic dintr-un accident care a implicat altă maşină.

Veneam tot dinspre Arcul de Triumf însă, ca niciodată, am încetinit undeva înainte de a ajunge în dreptul pieţei Domenii. Drumul era liber, uscat, perfect, însă am încetinit, tras dreapta şi Pasatul din spate a trecut de mine.

Eu aveam cam 40, Pasatul a urcat probabil la vreo 70-80, când brusc, dinspre strada Stâlpeanu (pe atunci nu era sens unic dinspre Constatinescu) a iesit un Tico. Pasatul a izbit Tico în roata stânga faţă, iar din cauza impactului, Tico a fost aruncat în aer, a făcut două piruete spre dreapta şi a căzut pe plafon, cu roţile în sus.

Pasatul a luat-o spre stânga, după impact, a rupt gardul metalic de pe scuarul de la mijlocul străzii şi s-a oprit într-un canal sau ceva de genul acesta.

Scor:

La volanul Tico era o fătuţă începătoare, care nu a văzut triunghiul de „cedeaza” şi pe chestia asta s-a ales cu capul uşor crăpat şi ceva vânătăi. Cei doi flăcăi cu care era în găoace nu au avut nimic vizibil – eventual nişte vânătăi. Niciunul nu purta centura…

La volanul Pasatului era o tanti, în dreapta soţul. Tanti s-a ales cu gâtul scrântit, din cauza airbagului care s-a deschis şi i-a dat capul pe spate… că doamna nu purta centura de siguranţă.

Eu am pus „avariile”, şi cu picioarele tremurându-mi ca naiba, am tras pe dreapta, am scos din viteză – trecătorii deja îi scoteau pe accidentaţi din maşini, toată lumea se putea ţine pe propriile picioare. Şi atunci, ca şi acum, m-am întrebat: de ce am simţit nevoia să frânez, în ciuda inexistenţei vreunui motiv măcar circumstanţial?

Batem un pic câmpii despre premoniţii şi alte subiecte de Discovery Channel?