Dacă taci, vei fi redus la tăcere

Foarte interesante comentariile la postarea mea de ieri. Dacă eram politruc, mă îmbătam de fericire. Ăia care „gândesc” nu votează din scârbă, mi-nu-nat!!!

Superbi în negativismul vostru, vă scoateţi singuri din discuţie şi lăsaţi locul numai la idioţi, beţivi, pomanagii şi  morţii din Teleorman. Ce nu înţelegeţi este că dacă voi nu faceţi nimic, atunci singurii care fac ceva sunt ăia care-şi vând votul pe-o găleată de porumb, 50 de lei şi-un litru de ulei.

Ce căcat de societate lăsaţi copiilor voştri, dacă refuzaţi să vă implicaţi? Ce căcat se alegea de ţara asta dacă în 1989 ăia care au sfidat sistemul ar fi gândit ca voi? Ce ucraină vai de mama ei ar fi fost România dacă golanii din 1990 ar fi gândit ca voi?

Protestul civic din ianuarie 2012, când „strada” l-a păstrat în funcţie pe Raed Arafat şi i-a dat peste nas Preşedintelui, ar trebui să vă dea de gîndit.

Este minunat că putem să ne pişăm pe el de vot, individual sau în grup. Dar asta nu ne scuteşte de răspunderea pentru rezultat şi ăsta era şi este mesajul meu. Orice faci, are un efect. Dacă tu nu votezi, atunci o va face altul mai prost ca tine. Şi licheaua care va fi votată de proşti te va conduce şi pe tine.

Acu’ câţiva ani, stăteam de vorbă cu un amic scandalizat de inepţiile debitate pe pseudo-specialişti în social media. Omul îmi spunea că este scârbit de prostiile emise de „ăia” care nu au niciun rezultat la activ care să îi valideze ca experţi.

„Şi tu ce faci ca să eviţi situaţia în care adevărul lor strâmb va deveni într-o zi adevărul unanim acceptat?”, l-am întrebat.

Te întreb şi pe tine, cititorule, tu ce faci ca nu cumva într-o zi, adevărul strâmb al politrucilor să nu devină adevărul unanim acceptat?

Fată, nu uita cine ţi-a dat dreptul de a te pişa pe el de vot

Revin obsesiv la poza cu fata aia cu tricoul pe care scrie „Mă piş pe el de vot”.

Acu’ 25 de ani îmi tremurau chiloţii cazoni pe mine încercând să fac pe eroul într-o revoluţie printre ale cărei idealuri se număra inclusiv dreptul la vot universal general.

Ştii, păpuşă cu berica în nas, acu’ 25 de ani, nişte copii de vârsta ta au murit şi alţii au fost schilodiţi şi alţii au rămas fără taţi tocmai pentru ca tu să ai dreptul să umbli pe stradă purtând un tricou pe care scrie „mă piş pe el de vot”.

Să nu uiţi asta.

E singurul lucru pe care nu ai dreptul să îl faci: să uiţi.

Daţi postarea asta mai departe, poate o găseşte cineva să i-o dea la citit. Desigur, ăia care au murit în decembrie 1989 i-au asigurat inclusiv dreptul de a pişa pe opinia mea.

Dar zău că a meritat!

Mircea Reagan Diaconu

L-am votat pe Mircea Diaconu pentru că i s-a făcut o nedreptate, mizeria cu incompatibilitatea. Ete p**a, funcţia de director de teatru era incompatibilă cu aia de senator. Dacă mă uit prin partide, nouă din zece politruci sunt incompatibili. Dar să trecem.

Mircea Diaconu este actorul care m-a făcut să râd în Buletin de Bucureşti. Băi, ăştia micii, că Băicoi e oraş, voi nu ştiţi cum era în epoca de aur, cand nu aveai voie să mergi să lucrezi altundeva decât unde te trimitea partidul comunist.

Problema lui Mircea Diaconu este că e inocent – în comparaţie cu javrele şi lichelele care bântuie politichia românească.

Altfel, l-aş vedea candidând la prezidenţiale şi umflând marele pot. Ar fi rolul vieţii lui.

„Decât” că are o problemă: nici nu ştie să înjure autentic şi nici nu a copiat vreodată. Deci nu poate fi controlat. D-aia politrucii se vor feri de el.

Şocant: marţi 13

Poveste de pe când eram mic, gen 8-10 ani, nu contează. Şcoala primară.

Aveam în clasă o znamie de ţigănuş, scârbos şi agresiv. Ăsta bălea pe toată lumea, că îşi permite: nimeni nu se atingea de el, că venea cu clanul şi ăia erau mulţi şi mari.

Ei, şi rahatul ăsta mă şicana serios cu mizerii gen „ochelărică” şi alte alinturi la adresa ochelarilor mei. Inclusiv smuls ochelarii de pe nas şi aruncat prin clasă.

Într-o zi însă, la nervi, i-am scăpat câteva peste bot de l-am umplut de sânge. Cârpă. Vă imaginaţi un ochelarist devenit isterico-agresiv? Nici eu şi nici tovarăşa învăţătoare 😀

A doua zi au urmat tratativele cu şatra. Care s-a căcat de râs că ochelărică l-a caftit pe ăla cu gura mare. După care lucrurile au reintrat în normal, şi nimeni nu s-a mai luat de ochelarii mei.

Retrăiesc scena citind despre declaraţiile belicoase ale guvernanţilor noştri la adresa Rusiei. Până ne-o scăpa o scatoalcă vecinul, să ne umple de sânge. Până vine şatra de la NATO, rămânem fără dinţi.

Nu deschide gura dacă nu eşti pregătit să-ţi susţii declaraţiile cu proprii pumni.

mersi.

Risc ăsesmăntâ cu Ponta şi Dragnea (pamflet)

Cică sepepeul a intrat în şedinţă după aventura maritimă a lui Ponta şi Dragnea în Marea Teleormanului, pe motiv de evaluare superficială a riscului major de scufundare a crucişătorului de cauciuc în care erau amândoi, în… preună.

„Ie elementar să nuţ pui toate oole în acelaşi dinghi, băăăăi” – s-ar fi afirmat la şedinţă, potrivit unor surse inexplicabile.

S-a decis ca la următoarea inundaţie, premierul şi vicepremierul să navigheze în crucişătoare separate, fiecare cu cauciucul lui, astfel ca în caz de naufragiu, conducerea executivă a ţării să îşi păstreze continuitatea.

La modul uscat, mă-nţelegi…

De ce aia cu sanii mari nu e ok dar ăla in p**a goala, da?

Avem aşa:

„Pentru bustul Arethiei Tatarescu, Comisia Nationala a Monumentelor de For Public a considerat ca nu corespunde  din punct de vedere estetic. Din punct de vedere estetic inseamna ca nu corespunde cu imaginea reala a personalitatii. Trebuie dat jos si modificat conform specificatiilor”, a declarat Pompiliu Grigore Ciolacu, director Directia Judeteana de Cultura Gorj.

sursa: hotnews.ro

Deci nu corespund sânii prea mari imaginaţi de sculptor cu personalitatea doamnei.

Mă întreb: statuia lui Traian în p**a goală de pe Calea Victoriei corespunde sau nu cu personalitatea fostului împărat roman?

Chiar aşa, de ce Traian în p**a goală e ok dar Aretha cu maieu generos, see-through, nu?

 

 

 

Oamenii care şi-au murdărit funcţiile

Doi indivizi se împroaşcă cu epitete din ce în ce mai dure, cu ameninţări din ce în ce mai directe.

Doi oameni în toată firea, cu familii, copii, se porcăie ca două clanuri de interlopi jegoşi, spurcând totul în jur

Doi oarecare, pe care i-ai ocoli de departe dacă i-ai întâlni în parcare, se „scuipă” ca nişte adevăraţi fotbalişti de divizia ţâşpe.

Nu, nu sunt nişte vecini d-ai mei.

Sunt Preşedintele şi Premierul acestei ţări.

Sunt oamenii care şi-au murdărit funcţiile.

Hă-hă-hă-ul de radio, culturnic de modă nouă. 9.

Luni, într-un taxi, cu treburi.

La radio, doi „hă-hă-hăi” la radiozu, concurs care ştii băi răspunsul la o întrebare câştigi ceva.

Sună unul şi vine întrebarea, hă-hă-hă: câte culori are steagul statului Malvine.

Fraierul spune „patru”, hă-hă-hăii fac băşcălie intensă, „şefu, steagul statului Malvine are trei culori, e roşu, c-un dreptunghi verde ş-o semiluna albă-n mijloc” – zice unul dintre hă-hă-hăi.

Celălalt completează: „deci dacă mergi în vacanţă în Maldive, să ştii ce steag au!”

Exact: Maldive, Malvine, unu-n Indian, altu-n Atlanticul de Sud, tot aia.

Cât de hă-hă-zu sunt ăştia?

 

300 Ascensiunea unui imperiu: în loc de orgasm, o ofertă de recrutare

Aş spune că singura greşeală a lui Xerxes din filmul „300 Ascensiunea unui imperiu” este că nu l-a angajat pe Chuck Norris să-i comande flota – în locul domniţei goth, altfel sexy-malefică.

„300 Ascensiunea unui imperiu” are însă o lecţie subtilă, fabuloasă.

Pentru o bucăţică bună, un bărbat adevărat este dispus să-şi rişte chiar viaţa, dar nu şi libertatea.

Temistocle, şeful playboy al armatei ateniene, lasă totul baltă şi pleacă cu barca să se întâlnească cu Amirăleasa şefă a inamicilor care, previzibil, e pusă pe recrutat.

Vorba aia, ne batem, ne omorâm, dar când vine vorba de marcat…

Şi, taman la puncul culminant, domniţa îi şopteşte în ureche (dovadă că de fapt mima orgasmul) oferta, pachetul şi beneficiile. De restul trebuie să vedeţi filmul.

Ce nu înţeleg este de ce toată acţiunea, care declarativ are loc ba la Atena, ba la Sparta, ba între, este într-un decor goth sinistru, întunecat-albăstrui, de parcă ar fi vorba de vreo Saga vikingă…

În rest, filmul este o operă de artă în materie de efecte speciale.

Tratamentul efectului nu neutralizează cauza

Pe hârtie, ideea guvernului de a plăti jumătate din costul salarial firmelor care creează 20 de noi locuri de muncă pare interesant.

Dar…

Mă gândesc ce condiții ar trebui să ajungă să îndeplinească firma la care lucrez ca să poată angaja 20 de oameni în 12 luni.

Simplu: ar trebui să-şi dubleze businessul, cel puţin.

Cum?

Nimic mai simplu:

Mai puţine taxe şi impozite, pentru a elibera mai mulţi bani în economie.

Mai puţine schimbări după cum bate vântul, să poată şi clienţii mei să-şi facă nişte planuri de business.

Taxe mai mici am scris deja.

Birocraţie muuuuuuuuuuuuult mai rarefiată.

Rezultând totul în predispoziţia mărită a companiilor de a aloca bugete de marketing şi comunicare.

În absenţa acestor condiţii, această ofertă electorală este inutilă. Ca să creezi locuri noi de muncă, ai nevoie de un mediu economic sustenabil. Altfel, se poate numi lejer subvenţie socialistă, plătibilă tot din banii mei, ai tăi şi-al celorlalţi contribuabili.

 

Jogging pe viscol (îndrumar)

Asta e o adevărată distracţie mentală şi fizică, pe care o recomand numai celor cu inima tare şi plămânii rezistenţi.

Când: dimineaţa, de la aproximativ 07 (start), pentru că am citit undeva că organismul arde maxim caloriile în intervalul orar 6-8.

Echipament: „pijamaua” obişnuită (colanţi, bluză antiperspirantă, bluzon termic şi deasupra o „foaie de ceapă”. Pe cap: şapcă şi bandană trasă peste urechi (transpir foarte tare şi căciula nu e o opţiune decît după). Nu suport nimic peste gură şi nas, prefer să trag în piept viscolul. În picioare: aceeaşi naichi oarecare.

Pregătire: acomodarea cu frigul este foarte importantă şi se poate executa lejer deszăpezind maşina. o jumătate de oră de pigulit la geamuri rezolvă – căci efortul fizic fără acomodarea cu frigul dă rezultate prea extreme… Plus ceva stretching înainte să încep.

Hidratare: frigul provoacă o deshidratare accelerată, deci 0,5 l de apă înainte şi 0,5 l după.

Unde: evident, aleea din jurul lacului Herăstrău, necălcată încă de picior de om.
Pericole: polei sticlos pe sub strat subţire de zăpadă, crăci rupte de vînt din copaci.

Procedură: inspiraţie în doi timp la fiecare doi paşi, expiraţie în acelaşi ritm. În max. 200 de metri dispare senzaţia de frig la picioare, iar pentru spate şi piept „folosesc” 100-110 flotări pe băncile de pe parcurs, în mai multe reprize.

Recomandări: din cînd în când mă ciucesc pe vine, ca să îmi reîncălzesc picioarele.
La final, când ajung la maşină, pornesc motorul (să fac cald) şi, lângă maşină, îmi scot de pe mine bluza şi bluzonul şi îmi pun bluză uscată, regula fiind că nu ramân cu echipament ud pe mine. Senzaţia de piele goală în viscol la 8 dimineaţa este unul din motivele pentru care abia aştept să treacă săptămâna…

Cu ce mă aleg: Ultima dată când am fost bolnav a fost în decembrie 2012 – o amigdalită preluată din jur.

Cine are chef de o tură extremă duminică dimineaţă, mă poate suna în intervalul 06:45 – 07 să stabilim punctul de întâlnire.

Notă: nu fac nimic periculos, nimic fără calcul, fără pregătire.

Privind înapoi cu mândrie

Au trecut doi ani de când nu am mai scris aici.
Între timp, s-au întamplat chestii.

Povestim…

Dilema

Mergea pe un început de potecă – asta pentru că avusese curajul să urce un abrut în pădure, o ruptură de teren pe care  ar fi ocolit-o în mod normal.  Cumva previzibil, odată prăpastia aia depăşită, găsise o potecă ce părea umblată, deşi naiba ştie încotro ducea. Busola continua să arate de toate, însă măcar mergea pe o potecă.

Se gândi că are noroc. În fine, o să meargă pe potecă până dă de altceva, de ceva –  vorba aia, scopul nu mai era o aşa de mare necesitate din moment ce avea toate motivele să se bucure de simplul fapt că avea o poteca sub tălpi. În fond, orice potecă leagă două puncte între ele şi oricât de mult ar dura, ajungi la unul dintre acestea.

Filozofia de conjunctură îi fu întreruptă de o bifurcaţie a potecii. Nah, în mijlocul lui nicăieri, poteca aia se despărţea în altă două poteci, ce păreau la fel de umblate sau neumblate, oricum le-ai fi luat. Nu era nicio diferenţă între cele două poteci. Una ducea la stânga, una la dreapta. Se gândi că aia spre dreapta continua pe lângă abruptul ce tocmai îl trecuse şi previzibil, l-ar fi scos… unde naiba să îl ducă? Ailaltă potecă se înfunda în pădure, însă se ghicea un nou urcuş.

Parcă fusese mai uşor să se decidă dacă să continue sau să se oprească, chit că nu avea nici busolă şi nici potecă. Acum, iete, avea două poteci şi ezita. Pentru prima dată, se opri şi se aşeză, gândindu-se că totuşi, acum avea de ales.

La stânga sau la dreapta?

 

Semnul

Azi, 31 decembrie, la ora 08:43, am văzut Semnul. Semnul că ghinionul şi karma negativă din 2011 s-au rupt.

A fost simplu: după obişnuita alergare prin Herăstrău, în maşină, mi-am scos ochelarii să îi şterg – de abureală. Manevră banală, pe care o fac la fel din 1978 încoace.

Numai că de data asta, în clipa în care am pus şerveţelul pe lentilă, ochelarii s-au rupt pur şi simplu, fix la mijloc, acolo unde-i propteşti pe nas. Nu am tras de ei, nu i-am forţat, pur şi simplu s-au rupt.

Tehnic vorbind, ebonita aia sau ce naiba e, îmbătrânise şi a cedat la trecerea bruscă de la frig la cald.

Da’ na, sceptic din fire, mai cad din când în când în superstiţii. Am văzut Semnul 😀 – să spunem.

Plus că mi-am tras şi eu listă de rezoluţii. Acum ştiu ce vreau. Şi am primit şi Semnul.

Friendly Fire

Friendly Fire e atunci când te trezeşti împuşcat de ai tăi – în război, conflict armat, încăierare etc. E ca o glumă proastă – înseamnă că un idiot din spate a tras aiurea şi a reuşit ce n-au reuşit cei de „dincolo” care, culmea, taman asta încearcă.

Friendly fire ăsta a provocat multe victime în războaiele de până acum.

De aceea, soldaţii veterani ajung să se ferească inclusiv de cei din spatele lor. Camarazii îţi stau alături, nu în spate, nu în faţă.

Asta-i teoria. Practica te poate ucide.

Arta războiului

La televizor, mii de activişti de partid din Coreea Comunistă, zisă „de Nord”, se întrec în jelitul public al lui Kim Jong Il. Totul filmat cum se cuvine. Ce naiba, capitaliştii ăia în putrefacţie trebuie să vadă poporul îndurerat de dispariţia marelui lider… ucis probabil de vreo indigestie cu homari…

Sunt rău, ştiu. Refulez acum, actualitatea îmi e invadată de scene obscene, jurnaleţii născuţi ieri postează filme despre infailibila armată nord-coreeană şi dau titluri de spaimă despre starea de alarmă şi alte prostii. Dragi tovarăşi, ce vedeţi voi e coregrafie şi necesită pregătiri şi repetiţii. Sâc!

Că tot retrăiesc zilele astea momentele tragicomice din „dec 1989”, pe când serveam patria în palton verzui, ţin să precizez că şi în UM02374 existau câţiva duri care rupeau scândura de 3 ţoli cu muchea palmei. Asta nu i-a împiedicat să se împuşte între ei atunci când turma neinstruită a primit kalaşnicoave … ca să apere Revoluţia.

Revenind: totul e circ ieftin. Kim e mort demult, abia acum s-a aflat pentru că abia acum au terminat chinejii manevrele alea despre care jurnaleţii scriau inocent luna trecuta – pentru exemplu, caută pe goagle „manevre china 2011”. Care e legătura dintre Kim cel mort şi chinezii manevrieri, asta sper să n-o aflăm de la bolentinele de ştiri…

Asta pentru că tot un chinez, Sun Tzu, a scris acu’ 3000 de ani Arta Războiului.

 

vineri

Freedom is just another word for „nothing left to lose”.

And it comes either in small bits or at the end.

 

Taxi Pelicanul – ucigaşi în libertate

Astazi era să rămân fără familie din cauza unui taximetrist de la Pelican, care vorbea la telefon în timp ce a pornit, încercând să-mi lovească soţia şi copilul.

De ce?

Pentru că aşa sunt ţiganii, răi şi ucigaşi.

Piaţa Chibrit, ora 09:07, renault clio obosit.

 

Pelicanul, adunătură de ţigani hoţi, MURIŢI!

M.I.L.F

Media Influencers I’d Like to Follow

🙂

LE: că tot m-a întrebat o puştoaică „băi Eugene, tu ştii ce-i aia milf?”

Ochelărică

Copii urlau în jurul lui „Ochelăricăăăăăă” şi îl ciupeau din spate, cu răutate. Se zbătea să îi lovească, însă se fereau şi cum se întorcea spre unul, altul îl lovea pe la spate. La un moment dat, reuşi să fugă din cercul de ură şi bătaie de joc. Toţi îl priveau ca pe ciudatul străzii, cu ochelarii lui de vedere. Şi-ar fi dorit un prieten la fel ca el, însă era singurul care purta ochelari.

Se întâlni cu alt băiat, care nu luase parte la mizeria de dinainte. Se salutară de departe – el suspicios, celălalt prietenos. Se apropiară unul de altul. Celălalt îl întrebă care era treaba, deşi era evident – cu ăia urlând de departe. Era cât se poate de prietenos. Se apropiară şi mai mult. Poate cine ştie, poate chiar puteau fi prieteni, să aibă şi el pe cineva care să nu-i urle în faţă cuvântul ăla oribil.

Brusc, celălalt făcu un pas înainte şi îi smulse ochelarii, apoi se răsuci pe călcâie şi fugii spre gaşca de golani, urlând „unşpeeee zerooooo, avem aragaz cu patruuuuuu ochi!”

Rămas fără ochelari, nu mai vedea aproape nimic. Cum să vezi fără ochelari, cum să discerni prietenii de duşmani? Se blestemă în sine pentru credulitate şi porni cu capul în pământ, jurându-şi să nu mai lase pe nimeni niciodată să îl păcălească cu falsa prietenie. Se gândea că mai bine-i ştie pe toţi duşmani, îi fereşte de departe, căci falşii prieteni întotdeauna îţi vor face mult mai rău.